Brăilean de patru generații

Sunt brăilean la a patra generație, după tata, bunica și străbunica. Și cine știe dacă nu aș găsi în arhive că și unul dintre stră-străbunici este tot brăilean.

 

Străbunica se numea Tinca și era dintr-o familie de preoți și învățători brăileni, așa că a fost nevoită să fugă de acasă ca să se poată căsători cu străbunicul meu, marinar. Străbunicul se numea Gheorghe Dorobanțu, era oltean de prin zona Craiovei și a fost un personaj: avea o ancoră tatuată pe braț, fuma pipă, îi plăceau băuturile fine și a trăit până la 91 de ani. În familie obișnuiam să spunem că a supraviețuit celor două războaie mondiale, venirii rușilor, foametei de după război, dar l-au omorât comuniștii când i-au demolat casa și l-au mutat la bloc. Eu am apucat să îl cunosc când eram foarte mic și îmi amintesc când mă lua la el și îmi spunea povești din viața lui. Păreau povești dintr-o carte.

Străbunicii au avut împreună cinci fete – Elisabeta, Lucreția, Ștefania, Maria și Sofia. Elisabeta, primul copil, s-a născut pe un șlep și a fost bunica mea. Și, pentru că străbunica a ținut ca toate fetele ei să știe o meserie din care să trăiască, bunica a făcut o școală de croitorie și bune maniere și a lucrat toată viața croitoreasă.

Bunica Elisabeta l-a întâlnit pe bunicul Isvoranu în timpul celui de-al II-lea război mondial. Bunicul era din zona Gorjului și a ajuns la Brăila ca subofițer la Vânătorii de munte. Ca și în cazul străbunicilor, bunicii mei s-au iubit mult și bunica povestea că singura palmă pe care a primit-o vreodată de la străbunicul a fost când i-a prins sărutându-se. Elisabeta a mers alături de soțul ei, împreună cu armata română în Basarabia, a locuit o vreme în localitatea Olănești de pe Nistru. Când bunicul, care lupta, cum zicea el, ”pentru familie și țară”, este dat dispărut pe front la Cotul Donului, se întoarce la Brăila, să îl nască pe tatăl meu.

Bunicul scapă cu viață, se întoarce și merge să lupte și pe frontul de vest, ajunge până în Munții Tatra. Dintre toate decorațiile primite pentru fapte de eroism, a prețuit-o mereu pe cea primită în armata regală, pe cele cu stea roșie le-a aruncat la un moment dat.

Bunicii au avut împreună patru copii – o fetiță care a murit de mică și trei băieți, Mircea, tatăl meu, Mihai și Emil. Precum mama ei, și bunica a ținut ca fiii ei să meargă la școală, așa că tatăl meu a fost inginer agronom, Mihai inginer zootehnist, iar Emil căpitan de navă.

Tatăl meu, Mircea Isvoranu, a absolvit Facultatea de Agronomie la Iași și a fost un inginer atât de bun că statul comunist îl trimite la o specializare în Statele Unite, unde nu rămâne, iar apoi i se propune să meargă atașat pe lângă ambasada României din Mozambic, dar refuză și această ofertă. Se întoarce la Brăila unde ajunge șeful unui CUASC (Consiliul Unic Agroindustrial de Stat și Cooperatist). Ani mai târziu, când l-am întrebat de ce nu a rămas în Statele Unite, mi-a răspuns că s-a gândit că își poate ajuta țara mai mult întorcându-se. După Revoluția din 1989 devine un mic antreprenor și înființează o microfermă unde a făcut de toate, de la muncă specializată la orice muncă necalificată era nevoie.

 

Așa că de fiecare dată când îmi e greu mă gândesc că, dacă ei au reușit să construiască mereu, indiferent de condiții, de evenimentele istorice, de greutăți, eu, astăzi, nu am nicio scuză ca să nu mă implic, să nu încerc să construiesc ceva mai bun. Pentru a cincea generaţie, pentru fiica mea, Elisabeta.